Dezvoltarea mahalalei Sfântul Elefterie din a doua jumătate a secolului al XIXlea şi prima parte a celui următor, cu precădere după Primul Război Mondial, a făcut ca Biserica „Sfântul Elefterie”-Vechi să fie în scurt timp neîncăpătoare pentru numărul de credincioşi care doreau să ia parte la sfintele slujbe.
În consecinţă, adunarea generală parohială, prezidată de către preotul paroh Mihail Bulacu, a hotărât, în şedinţa din 20 aprilie 1934, construirea unei noi biserici potrivite pentru numărul de credincioşi ai parohiei. Răspunsul enoriaşilor a fost unul prompt, mai mulţi dintre ei oferind donaţii pentru noul locaş; între aceştia s-au f`acut remarcaţi generalul Ion Georgescu (1884-1956), cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, şi soţia sa Smaranda, care au oferit suma de 100.000 de lei. Desigur, la acestea s-au adunat şi alte fonduri, provenite în special din vânzarea unor terenuri parohia1e.
Peste un an, la 31 martie 1935, în Aula Magna a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, cea mai numeroasă adunare parohială din istoria Parohiei „Sfântul Elefterie” a putut viziona, mulţumită ecranului din sala respectivă şi a aparatului de proiecţii oferit de profesorul Francisc Rainer facultăţii, planurile color ale viitoarei biserici, realizate benevol de către profesorul Constantin Iotzu (1884-1962), viitorul decan al Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti, inspirate atât din marile biserici bizantine, în frunte cu Sfânta Sofia, cât şi din bisericile muntene de secol XVI, precum Biserica domnească „Sfântul Nicolae” de la Curtea de Argeş. Biserica proiectată urma a fi cea mai incăpătoare din Capitală, cu o suprafaţă de 343 m2 , aşadar cu 70% mai mult decât biserica cea mai spaţioasă din Bucureştiul acelei perioade, Catedrala „Sfântul Spiridon”-Nou. Proiectul a fost aprobat în unanimitate. De asemenea, o altă trăsătură unică a bisericii o reprezenta prezenţa a trei altare, unul central şi două laterale. Tabloul primului proiect, desenat şi colorat, se păstrează în Cancelaria parohială.
Având astfel sprijinul enoriaşilor, adunarea parohială a organizat un concurs între cele mai importante firme de construcţii din Capitală pentru a stabili care dintre acestea se va ocupa de execuţia noii biserici. Lucrarea a fost acordată Societăţii „Clădirea românească”, cu conducerea şi supravegherea acesteia însărcinându-se proiectantul, profesorul Constantin Iotzu, în timp ce inginer-şef a fost numit Dumitru Marcu (1884-1942), un pionier al tehnicii betonului armat, cel care se ocupase şi de construcţia Catedralei ortodoxe din Cluj-Napoca. Execuţia acestuia a fost de o remarcabilă calitate, astfel încât clădirea nu a suferit nici o stricăciune în urma cutremurului din 10 noiembrie 1940.
Actul de temelie al bisericii, 29 iunie 1935
Punerea pietrii de temelie a nouei Biserici Sf. Elefterie 29 iunie 1935
Odată trasat cadrul şantierului, in ziua de 29 iunie 1935 a avut loc ceremonia de punere şi sfinţire a pietrei de temelie, la care au participat Preasfinţitul Părinte Veniamin Pocitan (1870-1955), Episcop-vicar patriarhal, ca delegat al vrednicului de pomenire Patriarh Miron Cristea (1925-1939), numeroşi clerici, preoţii slujitori ai bisericii şi personalităţi ale vieţii civile. Răspunsurile liturgice din timpul slujbei au fost date de corul Bisericii Domniţa Bălaşa din Bucureşti, dirijat de profesorul Ioan D. Chirescu. Acest moment solemn a fost consemnat în actul de temelie al Bisericii „Sfântul Elefterie”-Nou, în care se arată următoarele: „In anul mântuirii una mie nouă sute treizeci şi cinci, în al şaptesprezecelea de la Unirea tuturor Românilor, conducător al Bisericii Ortodoxe Române fiind Prea Fericitul Miron, Primul Patriarh al României In ziva Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, din 29 iunie, Noi, creştinii ortodocşi, Români iubitori de lege şi neam din parohia Bisericii Sfântul Elefterie din Capitala ţării, urmând pilda minunată a strămoşilor noştri, cu inimă curată, stăpâniţi deopotrivă de iubirea de Dumnezeu şi de neam, ne-am adunat în această zi şi am pus piatra de temelie unui nou, mare şi Sfânt locaş de închinare, cu hramul Sfântului Mucenic Elefterie.
Ridicăm altar de închinare, de slavă şi de credinţă, dar şi de faptă creştinească, pentru a dura de-a pururi o Biserică ortodoxă vie, creatoare de sprijin creştin, de solidaritate şi de energie românească. Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Acest document a fost consemnat pe două foi de pergament, dintre care una a fost introdusă într-un tub metalic şi pusă la temelia bisericii, iar cealaltă se păstrează până astăzi, înrămată, în Altarul locaşului de cult.
Din păcate pentru preoţii şi credincioşii Parohiei „Sfantul Elefterie” din Bucureşti, lucrările la noua biserică au fost întrerupte la anul 1940, din cauza intrării ţării în toarea celui de-al Doilea Război Mondial. in momentul întreruperii, construcţia fusese terminata la roşu şi acoperită, iar exteriorul din cărămidă aparentă fusese finisat. Urmele lăsate de schije în zidurile bisericii au fost plombate însă abia peste douăzeci de ani de la sfârşitul războiului, în anul 1967.
Deoarece edificiul fusese practic terminat, era nevoie de executarea finisajelor, a picturii, sculpturii, mobilierului, activităţi ce necesitau mult timp şi fonduri însemnate. Sub acest aspect a contat mult sprijinul vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina (1948-1977), care s-a implicat activ şi a contribuit la toate etapele finalizării bisericii.
Astfel, biserica a fost pictată, începând cu anul 1959, de pictorul Vasile Rudeanu (m. 1965), ales anume de Patriarhul României de la acea vreme, deoarece fusese singurul care acceptase să folosească tehnica frescă în loc de cea în ulei, generalizată până atunci, executând mai întâi pictura sfinţilor şi a scenelor în mărime naturală pe carton, apoi transpunând-o pe pereţii bisericii. Desigur, absolut toate icoanele erau mai înainte aprobate de către Patriarhul Justinian. Pictorul Vasile Rudeanu a reuşit să picteze o suprafaţă de 1.300 m 2 , cuprinzând întregul Sfânt Altar, cupola mare şi arcadele din jurul scenei invierii Domnului, mai înainte de a se săvârşi din această viaţă, fără a apuca să-şi vadă opera terminată. In locul său, vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian 1-a desemnat pe pictorul Iosif Keber (m. 1989), care a continuat opera inaintaşului său, realizând între anii 1966 şi 1971 restul de 1.250 m 2 , anume frescele arcadelor din jurul scenei Naşterii Domnului, arcada mare a Sfântului Altar şi bolta de deasupra cafasului. Acestor doi artişti li s-a adăugat şi meşterul iconar Stan Hermeneanu, care a realizat icoanele de dimensiuni mai mici, în ulei. Executarea picturii a fost susţinută, în parte, de donaţiile Arhiepiscopiei Bucureştilor şi o altă parte din donaţia personală a Patriarhului Justinian Marina.
Arhiepiscopia a suportat integral costul mobilierului bisericii, al celor trei catapetesme din lemn de cireş, al tronurilor arhiereşti şi al soclurilor de marmură executate de maestrul Grigore Dumitrescu. De asemenea, Patriarhul Justinian a stabilit personal amplasarea deasupra icoanei Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a acelor amvoane realizate după proiectele arhitectului Gheorghe Naumescu.
Totodată, pentru punerea în valoare a proporţălor şi a infăţişării Bisericii „Sfântul Elefterie”-Nou a fost realizat un plan de iluminare a locaşului de către inginerul Octavian Mateşiu, angajat în cadrul Administraţiei Patriarhale. Tot acesta a inlocuit si instalaţia electrică învechită, folosind fire electrice de aramă. La interior, iluminatul bisericii era asigurat de trei policandre mari, situate pe arcadele principale, realizate în stil brâncovenesc, asemenea candelelor.
In cele din urmă, după aproape 40 de ani de strădanii, la data de 29 iunie 1971, Biserica „Sfântul Elefterie”-Nou a fost gata pentru sfinţire. Slujba a fost oficiată de către însuşi vrednicul de pornenire Patriarh Justinian Marina, alături de Preasfinţitul Părinte Antonie Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, şi de un sobor de preoţi, dintre care menţionăm: preotul Alexandru Ionescu, vicarul Mitropoliei şi al Arhiepiscopiei Bucureştilor, protopopul Protoieriei 1 Capitală, părintele Ioan Neamu şi preoţii Petre F. Alexandru şi Mihail Marinescu, consilieri eparhiali. Desigur, acestora li s-au adăugat preoţii slujitori ai sfântului locaş: părintele paroh Mihail Bulacu şi preoţii Atanasie Preda şi Octavian Popescu.
Părintele Patriarh a sosit in faţa bisericii la ora 8:30, fiind întâmpinat de Preasfinţitul Antonie Ploieşteanul şi de întreg soborul preoţilor slujitori, dar şi de numeroşi credincioşi. După inveşmântarea Patriarhului a fost oficiată slujba de târnosire a bisericii, Patriarhul Justinian sfinţind Sfânta Masă din Altarul central, Preasfinţitul Antonie Ploieşteanul pe cea din Altarul aflat în partea dreaptă, iar Părintele Alexandru Ionescu, vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor, pe cea din Altarul aflat în partea stângă. După săvârşirea acestor rânduieli li s-a permis tuturor credincioşilor să treacă prin Sfântul Altar, pentru ca la ora 11:00 să fie oficiată slujba Sfintei Liturghii.
Momente din slujba de sfinţire a bisericii, 29 iunie 1971
Ca recunoştinţă pentru tot sprijinul acordat, Părintele Patriarh Justinian a primit din partea slujitorilor şi a credincioşilor Bisericii „Sfântul Elefterie”-Nou un portret în care este Infăţişat în straie arhiereşti, având pe fundal Biserica „Sfântul Elefterie”-Nou, ctitoria sa, păstrat în reşedinţa de la Mănăstirea Radu Vodă, o altă ctitorie a sa. Toate evenimentele de până la desăvârşirea Bisericii „Sfântul Elefterie”-Nou sunt consemnate, pe scurt, în pisania locaşului de cult, aşezată în interior, deasupra intrării: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică, întru care se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul Sfântului Mucenic Elefterie, Episcopul Iliricului, şi al Marelui Mucenic Gheorghe, s-a zidit din temelie cu dania binevoitoare a enoriaşilor, cu ajutoarele hărăzite de alţi binecredincioşi creştini şi cu purtarea de grijă şi sârguinţa unui comitet de construcţie condus de preotul profesor Mihail Bulacu, parohul bisericii […]. Lucrările începute la 29 iunie 1935, cu binecuvântarea Patriarhului Miron, când s-a pus piatra de temelie, au fost întrerupte în anul 1940 din pricina celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), când i se înălţaseră zidurile şi i se făcuseră turnurile şi acoperişul […]. Continuarea lucrărilor s-a făcut după război, astfel că […], la împlinirea a 36 de ani de la începerea lor, adică la 29 iunie 1971, de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, s-a târnosit de către Insuşi Preafericitul Părinte Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”.
Ulterior, biserica a suferit pagube în urma cutremurului din 4 martie 1977, turla Pantocratorului fiind afectată, ceea ce a necesitat unele lucrări de consolidare, desfăşurate între anii 1977 şi 1983 cu sprijinul Arhiepiscopiei Bucureştilor şi al Consiliului parohial. Tot acum a fost spălată pictura, biserica fiind resfinţită de către slujitorii săi la 1 februarie 1981.
Reprezentând unul dintre principalele monumente de artă bisericească din Bucureşti, de-a lungul timpului, Biserica „Sfântul Elefterie”-Nou a fost vizitată de mai multe personalităţi eclesiastice care au trecut prin capitala ţării, precum Patriarhul Ecumenic Atenagoras I (1948-1972) ori Arhiepiscopul Canterbury şi primat al Angliei, Michael Ramsey (1961-1974).
